Inedit: Regina Maria a Romaniei – legatura de suflet cu Manastirea Hurezi (Horezu)

Voi insera traducerea in romaneste si voi reproduce mai jos, cu acordul sursei, fragmente si fotografii din cartea originala, in engleza:

MY COUNTRY
Marie Queen of Rumania
Hodder and Stoughton, London, 1916

din formatul electronic al cartii, publicat de Dl. Tom Kinter pe site-ul sau.

La sfarsitul anului 1916, Regina Maria a Romaniei publica la Londra cartea sa cea de a doua -“Tara mea“, (orig. “My country“). In postfata cartii, ce cuprinde 16 sectiuni, regina scria:

“ROMÂNIA, ca și celelalte națiuni mici, plătește un preț sângeros pentru justificarea  principiilor ei corecte, care sunt si piatra de temelie a cauzei Aliaților.

Intervenția ei curajoasa în Marele Război, în ciuda a ceea ce s-a intamplat  in Belgia, Serbia și Muntenegru, credința totala a poporului ei în dreptatea cauzei Aliaților, și vitejia trupelor sale, trezesc admirația tuturor Popoarelor Libere.

Societatea de Cruce Roșie Britancica și Ordinul Sf. Ioan au fost de mare ajutor pe câmpul de luptă din România, prin sustinerea cu spitalele bine dotate cu personal și cu consumabile medicale.

Avem o datorie fata de România. Banii obtinuti din vanzarea fiecarui exemplar vandut al cartii acesteia, se depun la Fondul Times pentru bolnavi și răniți, în care scop Regina Maria ofera acest tribut sub forma publicarii unei carti despre frumusețile naturale și arhitecturale atat de puțin cunoscute ale țării sale. Ar trebui ca orice cititor, in urma parcurgerii acestei cărți, sa aiba dorința de a trimite o contribuție suplimentară: aceasta poate fi adresată editorilor, d-nii Hodder & Stoughton, Casa Sf. Paul, Warwick Square, London, E.C.,  si va fi mentionata în mod corespunzător în coloanele ziarului The Times.

Decembrie 1916.”

Valoarea literara si documentara exceptionala a cartii si a gestului reginei, la momentul acela de rascruce din 1916, vor contura  primul licar al unei posibile victorii a Romaniei in primul razboi mondial. Era si primul semn major de atentionare asupra existentei Romaniei in Europa. Dincolo insa de semnificatia istorica documentara deosebita a continutului cartii, ma voi opri aici numai la un capitol special, de suflet, al reginei. Acela care o va face sa scrie mai tarziu, in 1934, catre capatul vietii, despre marea sa dragoste pentru Manastirea Hurezi (Horezu) din Oltenia. Caci am identificat in aceasta carte, “My country”, prima “intalnire” a reginei cu Manastirea Horezu; din nefericire in carte regina nu da numele manastirii pe care o descrie exceptional , si nici fotografiile originale nu au mentionata locatia. Asa se face ca este posibil ca aici sa fie prima conexiune evidentiata intre descrierea si cele cateva fotografii din capitolul 6 al cartii “My country” si localizarea: Manastirea Horezu.  

Cu ceva vreme in urma citeam cartea reginei (pe care orice roman TREBUIE sa o citeasca!!!), “Povestea vietii mele“. Acolo, descopeream ca pe langa mai cunoscutele locuri de suflet ale reginei, respectiv Sinaia, Bran, Copaceni si Balcic (ordinea este aleatorie), poate chiar mai inainte de toate acestea, sufletul reginei Romaniei a descoperit si iubit Manastirea Horezu. Caci se hotarase ca ar dori, dupa moarte, sa fie inmormantata aici…

Pana la identificarea mea de aici, redata mai jos in traducerea textului si comparand imaginile originale din cartea “My country” cu fotografii recente pe care le-am facut la Horezu, notam pe blogul meu anterior (link aici) ca existau foarte putine date privitoare la aceasta legatura. Regina a vizita insa de multe ori Horezu, si probabil, in arhive, se pot gasi alte documente.

In toamna anului 1916 (in timpul primului razboi mondial),  in cartea sa “Povestea vietii mele” , regina consemna: ” […] Scumpa noastra Oltenie nu mai poate fi aparata. E un gand ce nu se poate indura, totusi se pare ca ne e scris ca partea cea mai bogata, cea mai frumoasa, cea mai romaneasca din tara noastra sa fie napadita de dusmani. Ma gandesc la frumosul meu Horez, minunata manastire alba. Mi se spune acum ca tocmai acolo se dau luptele, asadar nici o picatura de amaraciune nu trebuie sa ramana negustata. Vor distruge acel coltisor de pace ales al inimii mele si care mi-e atat de drag, incat am cerut sa fiu inmormantata acolo cand imi va veni ceasul“. Era in ziua de marti, 8/21 noiembrie 1916 cand regina scria acestea in insemnarile sale zilnice (conform extrasului din cartea sa “Povestea vietii mele”, vol. 3, pag. 87, Ed. Rao, Bucuresti, 2011).

Dupa incheierea primului razboi mondial, regina revine din Moldova, de la Iasi – unde familia regala s-a retras pentru doi ani, deoarece capitala fusese ocupata. Reintoarsa la Bucuresti la 18 noiembrie/1 decembrie 1918, primele ei vizite la revenire sunt in patru locuri – cele mai dragi sufletului ei. Unul din ele este Horezu. Iata-le insiruite mai jos intr-un extras din insemnarile reginei din acea data, in ordinea in care erau in sufletul sau: “For a long time we belonged to the unsettled part of the world. In­deed, in every way my life had been cut in two halves, the first half lying in a past further away than the mere number of years. I came back to Cotroceni, Copaceni, Sinaia, Horez; I sailed again up and down the Danube, took possession of mountains, hills and plains. I rode once more on my long sea-shores—I watched the sunsets, the harvests, the deep winter snows; I have been covered with the dust of our long, endless Roumanian roads, now become ever so much longer still.”

Legatura sa de suflet cu Horezu este reluata in volumul de “Insemnari zilnice” pe care le-a facut in 1927.  Joi, 1 septembrie 1927, se gasea la Manastirea Curtea de Arges, unde, se stie, sunt inmormantati regii Romaniei. La acea data sotul sau, Regele Ferdinand, era mort de curand -murise la 20 iulie 1927, deci cu ceva mai bine de o luna in urma. Regina nota astfel in insemnarile zilnice ale zilei de 1 septembrie 1927: “M-am intors la biserica (n.n. a Manstirii Curtea de Arges) doar mai tarziu, seara, ca sa fiu singura cu mormantul meu (n.n. al sotului, regele Ferdinand). Aceste mari slujbe oficiale  (n.n. fusese parastasul defunctului rege) sunt greu de suportat cand ai nevoie de pace si liniste in gandurile si rugaciunile tale. In acesta biserica, fireste, totul este frumos si m-am obisnuit cu ideea ca si eu ma voi odihni acolo intr-o buna zi, desi visul meu fusese sa fiu ingropata la Horezu, in acel loc minunat in care <<Estul si Vestul se intalnesc.>>”

Asa se face ca in testamentul reginei din iunie 1933 ea schimba dorinta de a fi inmormantata la Horezu, cu cea de a fi inmormantata cu trupul alaturi de sotul sau Regele Ferdinand, la Manastirea Curtea de Arges, iar inima sa ii fie depusa in Capela Stella Maris de la castelul sau din Balcic.

***************

Iata acum traducerea textului din cartea “My country”. La finalul lui voi introduce cele 4 fotografii originale din cartea editia engleza 1916, iar dupa ele, fotografiile pe care le-am realizat la Horezu, pentru comparare si identificarea locului descris de regina (manastirea s-a pastrat foarte bine pana azi, fata de cum arata in 1916 cand regina a vizitat-o prima oara…):

“Dar înainte de toate, vechile mănăstiri ale acestei ţari au păstrat comori din trecut. Chiar de la început, aceste colţuri răzleţe de frumuseţe m-au atras mai mult decât orice; indescriptibil e farmecul pe care-l aruncă asupră-mi, aproape neînţeleasă desfătarea cu care-mi umplu sufletul! Ca şi în multe alte ţari, călugării şi maicile din România ştiu cum să aleagă cele mai încântătoare locuri pentru lăcaşurile lor de pace. Am călătorit de la unul din ele la altul, descoperind multe comori ascunse, cercetând pe cele mai bogate şi pe cele mai sărace, pe cele cu acces uşor şi pe cele ascunse departate din văi de munte, unde piciorul călătorului nu mai arareori rătăceşte. La unele am putut ajunge numai călare, urcându-mă peste dealuri şi văi, peste pasuri pietroase, urmată de cete de ţarani în veşminte albe, pe căluţi zburliţi, ciufuliţi, dar având piciorul sigur ca al caprei salbatice. Odată, într-amurg, după ce o zi întreagă călărisem peste munţi, dădui pe neaşteptate peste unul din aceste depărtate lăcaşuri, cu păreţii albi, de un pitoresc straniu, pe jumătate ascuns între brazi şi venerabili fagi cu trunchiurile ca niste uriaşi împietriţi, uriaşi care în cel din urmă spasm de agonie îşi frâng mâinile în zadarnică disperare. La apropierea mea, clopotele începură să sune, glasurile lor clare şi răsunătoare proclamându-şi bucuria către ceruri. Trecui pe sub portalul acoperit în curtea înconjurată de ziduri. Inainte de a fi putut să mă cobor, am fost încunjurată de un negru roi de maici schiţând smerite gesturi de salutare, făcându-şi cruce, căzând în ghenunchi şi apăsându-şi frunţile pe pietrele de jos, apucându-mi mânile ori părţi din îmbrăcăminte, pe care le sărutau, pe când strigau şi murmurau, şoptind vreo rugăciune. Uimită de aşa o întâmpinare, am fost luată de brat de maica stareţă, o venerabiă bătrână tremurândă, a cărei faţă era aşa de încreţită de vârstă ca un câmp brăzdat de plug. Pe jumătate ducându-mă, pe jumătate agăţându-se de bratul meu, mă conduse prin uşa deschisă a bisericii. Din vreme în vreme imi săruta pe furiş umărul şi într’un fel de extaz smetrit apăsă faţa-i bătrână, bătrână, de a mea. Toate celelalte maici se îngrămădeau după noi, ca un stol de păsări cu penele negre, vălurile lor întunecate plutind în vânt, iar clopotele sunând întruna, în zvon de bucurie. În lăcaşul umbrit, facliile aprinse erau ca roiuri de muşte luminoase într-o pădure întunecată. Călugăriţele se aşezară de-a lungul zidurilor, veşmintele lor negre făcându-se una cu umbra, aşa încât numai feţele lor se vedeau, făcute şi mai eterate prin tremurătoarea lumină a candelei. Cântau, bucuros aş spune, că era frumos cântecul lor, însă n-ar fi tocmai adevărat… ALtfel decat in Rusia, cântarea în bisericile româneşti e departe de a fi melodioasă: ele bâzâiau pe nas cântări trăgănate, adesea repetate, deloc armonioase şi care nu par să aibă gand de-a ajunge vreo dată la capăt. Dar, oarecum, în seara aceea, în pierduta mănăstire de munte, departe de casele oamenilor, acolo, în paraclisul cu tavanul jos, plin de aceste figuri îmbrăcate-n doliu, ale căror feţe severe erau îngereşti în mistica lumină, sunetele stranii care se ridicau spre boltă nu erau nela locul lor… Era ceva bătrânesc în ele, ceva arhaic, primitiv, în legătură cu zugrăvelile şi icoanele oarecum barbare, ceva care părea că e rătăcit, venind din vremi trecute, pănă în lumea mai zbuciumată de astăzi…Mai pompoase erau primirile de care m’am învrednicit în mănăstirile mai mari. Acolo toţi călugării veneau în alai să mă întâmpine: o procesiune de fiinţe cu veşminte negre şi bărbi lungi, de aparenţă austeră, întunecaţi la faţă. Luându-mă de braţ , părintele stareţ mă ducea solemn prin biserica bogat împodobită, pe când o sumă de copilaşi aruncau flori cum treceam. Nu sunt peste măsură de aspre regulile mănăstireşti în România. Uşile mănăstirilor sunt deschise vizitatorilor; în zilele mai de demult erau case de adăpost pentru drumeţii ce călătoreau din loc în loc. Sfintele ziduri dădeau găzduire de trei zile celor ce treceau pe acolo; aceasta era vechea datină; şi acuma în multe locuri călugării şi maicile au voie să-şi închirieze căsuţele la cei ce simt nevoie de odihnă peste vară. Aceasta însă e cu putinţă numai unde mănăstirile sunt adevărate mici sate, unde,mai mult sau mai puţin, fiecare locuitor are căsuţa lui!

Sunt două feluri de mănăstiri în această ţară; ori o mare zidire, unde călugării şi maicile sunt uniţi sub acelaşi coperiş, ori o sumă de case mici adunate pe un spaţiu larg în jurul bisericii centrale. Numai cele dintâi sunt interesante din punct de vedere al arhitecturii, şi unele din cele pe care le-am cercetat sunt de o perfecţie aleasă în proporţie şi formă. Mai presus de toate celelalte, una din aceste mănăstiri mă atrage spre sine, căci cu adevărat e deneînvins farmecul ei. O mănăstire, albă, singuratică, ascunsă departe, în regiuni de păduri mai verzi şi mai dulci ca oricare altele în ţară. Perfectă e forma bisericii sale, albă ca zăpada, rândurile de stâlpi care-i înconjură liniştita curte. Un farmec şi o taina o înfăşura, cum n-am mai simţit aiurea. Sobre-i sunt sculpturile, dar o armonie de nedescris îi face liniile frumoase şi o pace ca aceea străbate locul, încât aici am simţit de parca aş fi găsit cu adevărat casa odihnei… Oriunde merg, călugăriţele mă primesc cu o mişcătoare bucurie, pe jumătate mirate că poate cineva care e aşa de sus să se îngrijească de un loc aşa de simplu. Mă duc adesea acolo, oricând pot, căci a aruncat un straniu farmec asupră-mi şi adesea trebuie să mă intorc iarăşi la pereţii ei albi. Clădirea alcătuieşte un dreptunghi în jurul bisericii, trei laturi sunt alcătuite de o îndoită colonadă, un rând peste altul, cel de sus formând un cerdac deschis mergând de jur împrejurul întregului. In dosul acestor stâlpi sunt chiliile maicilor : mici bolţi, odăi mici, date cu var, umile şi tăcute… Largă e biserica, nobilă în linii, bogată în sculptură, având în frunte un vast pridvor acoperit care se sprijină pe stâlpi de piatră bogat sculptaţi. Ca şi interiorul clădirii, acest pridvor e împodobit peste tot cu fresce, de o concepţie lipsita de artă si de un desen arhaic, dar armonioase, culoarea fiind îmblânzită de trecerea vremii. Inăuntru, biserica e înaltă, întunecoasă, mistică, zugrăvită întreagă cu sfinţi ciudaţi la faţă, care se uită fix la tine ca şi cum s-ar mira că sunt tulburaţi din singuratica lor tăcere şi pace.Multe comori zac între aceste ziduri: vechi icoane, lespezi de mormânt în ruină, o catapeteasmă minunat săpată, aurită şi zugrăvită cu o neasămănata îndemănare, toate culorile fiind vestejite şi armonizate de meşterul tuturor artelor, Timpul. In colţuri de umbră candele greu bătute cu ciocanul, atârnând de lanţuri prinse sus, răspândesc o lumină tainică asupra icoanelor îmbrăcate cu argint, pe care l-au lustruit atâtea evlavioase sărutări. De fapt un sfânt lăcaş, îndemnând sufletul să se ridice mai presus de lucrurile pământului acestuia… Ultima latura a pătratului e închisă de un zid înalt, cu o uşă la mijloc, care se deschide asupra unei înguste cărări ce duce spre o a doua biserică, mai mică, tot aşa de perfectă ca formă ca şi zidirea mai mare din curtea interioară. Aici se îngroapă maicile: un colţ idilic, înconjurat de ziduri zguduite, pe care le ţin laolaltă, cu lungile lor braţe spinoase, tufe de trandafiri sălbatici, acoperiţi cu gingaşe flori. Crucile de lemn cu ciudate forme care însemnează mormintele, stau în mijlocul înaltei ierbi vălurite si a venerabililor meri, pe care vrâsta pare să-i aplece milos către cele ce dorm sub brazdă, la picioarele lor. De jur împrejur, păduri de fag pe dealuri joase, ondulându-se; ca fond la acestea, munţii albaştri, înneguraţi, cu neputinţă de atins, alcătuind o barieră împotriva lumii din afară… Un loc de frumuseţe, un loc de odihnă, un loc de pace…

Multe rituri de frumuseţe răsar înaintea ochilor mici când mă gândesc la aceste ascunse case de rugăciune. Nenumărate sunt acelea pe care le-am cercetat în cele patru colţuri ale ţarii şi iarăşi îmi întorc pasul spre ele ori de câte ori pot. Ar fi greu de spus care sunt cele mai interesante: comunităţile monahale sau mănăstirile; şi unele şi altele sunt deopotrivă de interesante, deopotrivă de gingaşe. Îmi aduc aminte de o mănăstioară cuibărită al picioarele unui munte ameninţător, înconjurată de păduri de brad, întunecoase şi tainice. Drumul într-acolo era întortochiat, pietros, greu de făcut, dar locul el însusi era un mic rai de linişte, înconjurat de livezi, verde şi odihnitor ca un vis de pace. Ciudaţi călugări bătrâni îl locuiau: pustnici tăcuţi, îngropaţi departe de lume, stafii de umbră, aproape siniştri în răzleţirea lor, cu ochii lor care au luat căutătura locuitorilor de păduri nedeprinşi să se mai uite în ochii oamenilor. Fără zgomot ei ma urmau oriunde mergeam, cu capetele plecate, dar urmărindu-mă cu privirea de sub sprancenele stufoase, mâinile fiindu-le ascunse în largile mâneci ce atârnau: pare că umbre întunecate îmi pândeau fiece pas. M-am întors de am privit la feţele lor obscure: cât de departe păreau a fi! Cine erau ei? Care le era povestea? Care fusese copilăria lor, speranţele lor, iubirile lor? În cea mai mare parte, cred eu, erau numai fiinţe umile, ignorante, fără idealuri mai inaltee, fără viziuni îndepărtate de mai mari lucruri. Unii erau aşa de batrâni, aşa de gârbovi, încât nu-şi mai puteau ridica frunţile să privească sus spre cer; bărbile lor lungi, sure, luaseră înfăţişarea muşchilor ce cresc pe copacii căzuţi. Dar unul era printre ei, înnalt şi drept, cu faţa palidă, uscată ca a unui sfânt. Nu ştiam numele lui, nimic din trecutul lui, dar avea o faţă nobilă, şi mi s’a părut că in ochii lui puteam citi visuri care nu erau numai visurile acestui pământ. Nu pot vorbi, vai! … de toate mănăstirile pe care le-am văzut…”

Fotografiile Manastirii Horezu din 1916 din cartea “My country” cu textul original dedesubt:

Text original: A convent… white and lonely, hidden away in wooded regions greener and sweeter than any other in the land. (courtesy of Tom Kinter)

Text original: An indescribable harmony makes its lines beautiful. (courtesy of Tom Kinter)

Text original: Composed of a double colonnade… Behind these colonnades are the nuns’ small cells: tiny domes, little chambers. (courtesy of Tom Kinter)

Text original: This porch is decorated all over with frescoes. (Courtesy of Tom Kinter)

A se compara in special poza a 2-a din grupul celor originale, din carte (de mai sus), cu prima din sirul celor recente, de mai jos (dantelaria in piatra)…

Fotografii recente ale Manastirii Horezu:

---